Te-ai uitat vreodată la cer noaptea? Când sunt nori. Norii se dastramă în câteva locuri, lăsând lumina lunii să pătrundă în adâncul negurii. Te duce cu gândul la speranță. Când totul se prăbușește, o singură lumină îți apare în cale. Și oricât de mică ar fi, există totuși speranță.
Și apoi vine noaptea. Noaptea aia în care dormim liniștiți doar pentru că suntem unul lângă celălalt, iar luna ne veghează.
Dar apoi norii vin din nou, și spulberă totul. Îmi spulbera iar visele, speranțele și mă lasă singură. Iar apoi norii se destramă din nou, pentru că oricât de mult și-ar dori ei să stea pe cer, soarele tot trebuie să își facă loc dimineața.
Bună dimineața aș vrea să-ți pot spune în fiecare zi. Să mă trezesc, și răsucindu-mă pe partea cealaltă, să mă lovesc de tine. Să te privesc cum dormi, apoi să te sărut ușor pe frunte, iar tu să te trezești și să zâmbești, apoi să mă săruți și să mă strângi tare tare în brațe.
Eu să pregătesc ceaiul, pentru că da, noi nu bem cafea, iar tu să mă săruți ușor pe ceafă. Și da, cel mai bun ceai din univers se va găsi la noi în casa. Si asta doar pentru ca îl pot imparti cu tine.
Iar apoi, norii se adună iar. Dar așa e modul lor firesc. Așa e și în viață. Dar norii nu pot sta la nesfârșit, acolo unde e loc de înțelegere. Dar mai vin din când în când, ca să nu uităm nicodată să prețuim lumina.
